EDITORIAL

Abstract

Aşa cum anunţam anterior, în Dosarul din acest număr continuăm să publicăm textele intervenţiilor susţinute la Conferinţa Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” din 14 martie, având ca temă raportul dintre Gândirea juridică românească şi proiectul european. Din păcate, până la închiderea numărului nu am 
primit textul intervenţiei domnului prof. univ. dr. Sebastian Răduleţu, pe care sperăm totuşi să-l putem publica într-unul dintre numerele viitoare ale revistei noastre, iar în acest fel – malum non potest totaliter consumere bonum – discuţia începută la Conferinţă să continue în aceste pagini pentru o perioadă mai lungă decât fusese 
prevăzut iniţial. Astfel stând lucrurile, am putea spune că cele două intervenţii rămase în Dosar se situează din mai multe puncte de vedere, la extremităţi, opuse ale spectrului tematic, astfel încât cititorul grăbit s-ar putea întreba ce anume ar putea avea în comun un studiu amănunţit şi cât se poate de tehnic dedicat aspectelor punerii în executare a hotărârilor CEDO în România, pe de o parte, şi o încercare de a aduce împreună idei a 
căror legătură nu este nici ea la prima vedere clară: ce pot avea în comun Leviathan-ul lui Thomas Hobbes (1651), Îndreptarea Legii (1652) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) dincolo de situarea lor în diferite contexte istorice pe o linie imaginară a istoriei politico-juridice a Europei? Cititorul extrem de atent, ar putea evidenţia faptul că aici cuvântul „Europa” ar trebui luat în serios ca atare şi nu considerat un echivalent semantic pentru „Uniunea Europeană” (aşa cum adeseori se întâmplă), observând – fapt într-adevăr remarcabil – că această din urmă sintagmă nu apare menţionată explicit în niciunul dintre cele două studii. Există aşadar o identitate politico-juridică a „Europei” care trebuie luată în considerare în mod distinct, eventual înainte de a proceda la stabilirea identităţii politico-juridice a „Uniunii Europene”? Cititorul cu o memorie bună îşi va aminti de perioada nu foarte îndepărtată în care jurişti de seamă din statele occidentale ale Uniunii Europene argumentau împotriva extinderii acesteia în spaţiul sud-est-european pornind de la o identitate culturală sau 
civilizaţională a „Europei” care transpunea în planul (istoriei) dreptului argumentele politice cu care Samuel Huntington trasa o linie roşie prin mijlocul unui continent şi chiar al unor ţări, separând astfel ceea ce mulţi considerau că nu au crescut împreună  de-a lungul unei istorii pe cât de complexe, pe atât de comune, iar  cititorul la curent cu ultimele evoluţii intelectuale va observa că aceste argumente par a reveni în actualitate, atunci când Sud-Estul Europei este considerat din nou periferie civilizaţională a Occidentului European (D. Engels, Défendre l’Europe civilisationnelle, 2024). În concluzie, cititorul sud-est-european român îşi va aminti de 
alte linii roşii prin care liderii regimurilor totalitare din secolul al XX-lea european îi despărţeau de propria ţară şi de faptul că, pentru ca asemenea regimuri să rămână definitiv istorie, au fost înființate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Uniunea Europeană ca spaţii diferite de concretizare a identităţii politico-juridice a 
Europei, înţeleasă de fiecare dată ca unitate sintetică şi nu doar analitică. Lăsăm aşadar acestui cititor devenit, sperăm, curios să descopere şi acele aspecte care ne-au scăpat nouă, autorilor, şi îi dorim o lectură plăcută!.